Poporul psd

 De obicei, pe Arena Naţională, poporul român îşi trimitea reprezentanţii pentru a-şi încuraja echipa naţională în înfruntările purtate cu adverasri străini.

Acum este pentru prima dată când pe Arena Naţională s-a prezentat o echipă politică autointitulată naţională şi pe care au venit să o aclame reprezentanţii unui popor ce vrea să se substituie poporului român, anume poporul psd.

Îngrijorător este nu numai faptul că aceştia au ales metode de propagandă desprise din practicile vechiului regim “comunist”, dar mai ales că această minoritate doreşte să se substituie poporului romăn, pe care doreşte să-l spele pe creier şi să-l aducă într-o stare de letargie obedientă pentru a putea ei continua acţiunile de jefuire şi exterminare a valorilor naţionale tradiţionale pentru că acestea sunt în primul rând de natură spirituală şi de aceea prea greu de ucis.

Nimic din ceea ce se produce acum nu este întâmplător. Aceasta este o continuare a vechii ideologii comuniste ai cărei păpuşari întotdeauna au vizat distrugerea României, deoarece era un obstacol prea greu de manipulat şi reconvertit spre comunismul marxist, de sorginte satanică, cu care plănuiau să împânzeascâ lumea spre a o aduce la o stare de obedienţă letargică, care să le permită instaurarea unei aşa zise noi ordini mondiale, în care o clasă suprapusă (“ëlitele”) să monopolizeze toate drepturile şi avantajele. Iar marea majoritate să fie zombizată şi mânată după poftele unei “elite” declasată şi dezumanizată.

Nu mai este niciun secret ca Engels a fost vocea care susîinea cu cea mai mare tărie desfiinţarea României pentru că poporul romăn era o nucă prea tare spre a putea fi spartă în malaxorul idologiei comuniste.

Şi aşa a şi fost, pentru că poporul român a reuşit să creştineze două din cele mai îndărătnice naţii, rusă (bine documentată în opera istorică a lui Ioan Lupaş) şi maghiară (de fapt regele Stefan al ungurilor a fost fiul fiicei lui Iuliu cel Bătrân şi a fost iniţial botezat şi creştinat în rit ortodox sub numele de Voicu) şi mulţi alţi veneteci aflaţi fie pe teritoriul patriei noastre, fie în trecere prin ţara noastră, aducându-şi astfel rodul menţionat şi bineplăcut lui Iisus Hristos în bătălia spirituală cu forţele întunericului.

Mai mult decât atât, poporul român a reuşit să creştineze şi prima forţă satanică mondială pornită să cucerească întreaga lume sub forma ideologiei comuniste, o contrafacere diabolică a vieţii de obşte inspirate de Duhul Sfânt, după pogorârea sa peste apostolii şi ucenicii lui Iisus, aflaţi, conform cerinţei Acestuia, la Ierusalim, de ziua cincizecimii.

Da, poporul român a reuşit marea performanţă de a creştina până şi comunismul marxist, aducându-l pe cursul convertirii în viaţă de obşte, ceea ce l-a şi făcut într-o anumită măsură dezirabil românilor, pentru că românul, aşa cum spunea Ion Slavici încă de la 1901, “este totdeuna un restaurator al bunelor orânduieli, oriunde s-ar afla el”.

Iată ce putere a avut poporul român: de a îmblânzi şi aproape converti o forţă satanică fără precedent, pornită cu élan spre a cuceri întreaga lume – o putere spirituală pe care a păstrat-o cu credinţă şi care l-a ajutat să iasă învingător din multele meandre întunecate ale istoriei.

Dacă Engels ar mai trăi astăzi cred că şi-ar admonesta necruţător discipolii pentru nereuşita lor de a desfiinţa naţia română, faţă de care el personal avea o viziune necruţătoare.

Dar victoria poporului român nu este definitivă şi nici nu a dus la întărirea sa deoarece forţele întunericului au pierdut o bătălie, dar nu au abandonat planul lor de supunere a omenirii sub un singur conducător.

Aceste forţe, înspăimântate de modelul spre care se prefigura convertirea comunismului lor, l-au distrus în arealul de influenţă a poporului român, nu pentru a renunţa la el ci păstrâdu-l numai pe meleaguri îndepărtate, unde putea fi implementat după modelul chinezesc, al unei noi forţe ideologice ce trebuie urmată necondiţionat, sub sancţiunea privării permanente de libertate sau chiar a pierderii vieţii.

Nu numai că nu au renunţat la planurile lor deşănţate, doar că şi-au schimbat strategia şi atacă acum de o manieră mai hotărâtă, dar mai puţin vizibilă, concentrându-se în planul fizic pe jefuire şi sărăcire spre decăderea fiinţei biologice, iar în plan subtil pe erodarea fiinţei spirituale româneşti, prin acţiuni subtile de denigrare, descurajare, degradare, debusolare, spălare a minţilor, manipulare şi înregimentare în cohorte ale dezmoştenirii, supuse unui proces de zombizare spre sclavagizare.

Afirmaţia de înregimentare în cohorte ale dezmoştenirii nu este întâmplătoare ci prin aceasta doresc să subliniez malformaţia indusă gradual, pentru a fi practic insesizabilă, unei naţii şi prin care aceasta este continuu segmentată cu scopul de a-i submina puterea şi a o transforma intr-un melanj de cât mai multe minorităţi, pe baza unor criterii din cele mai diferite, de obicei imorale, vicioase, incorecte şi cu conotaţii vocale ultimative, ce prin susţinere interesată devin din ce în ce mai partizane unor anumite ideologii care devin astfel tot mai inflexibile şi violente, ajungându-se pe cale de consecinţă la o răsturnare a naturalului, în sensul că orice majoritate neînregimentată ar mai putea exista, ea va ajunge să fie condusă de una sau mai multe dintre minorităţile astfel formate, iar asta în interesul păpuşarilor susţinători.

În ţara noastră asistăm acum la atacul bine pregătit al acestor forţe întunecate  care ţintesc acapararea totală a puterii politice şi statale prin manipularea uneia dintre cohortele de care aminteam mai sus şi care este îndoctrinată şi manipulată ca fiind poporul român, dar de fapt nu este decât o minoritate cu veleităţi de popor, ceea ce m-a determinat să o numesc poporul psd.

Această minoritate intrată sub puterea manipulatoare a păpuşarilor psd este deosebit de pernicioasă deoarece, fără ştirea şi poate chiar fără voia sa, devine purtătoarea unui vector ideologic al cărui promotori sunt oameni lipsiţi de morală, adepţi îndărătnici ai minciunii şi parvenirii cu orice preţ, fiinţe vicioase ce nutresc cel mult un sentiment de dispreţ faţă de semenii lor

Spre susţinerea acestei alegatii ma voi folosi numai de instrumentele folosite de aceştia în realizarea scopului lor. Urmariţi, dacă puteţi suferi asta, canalele tv obediente lor, presa aservită şi oamenii de cultură afiliaţi şi cred că nu mai este nevoie de altă probă. Pestilenţialitatea acestora în inversarea scării valorilor şi dedicaţia lor înspre sprijinirea unor personaje din cele mai dubioase şi respingătoare spun totul despre dominantele lor de caracter şi acţiune. 

Având în vedere vremurile pe care omenirea le trăieşte acum, nu cred că poporul român va mai avea puterea să-i creştineze şi pe aceşti fii ai fărădelegii. Şi chiar dacă i-ar mai fi dată incă odată această putere, cred că ar fi prea târziu…

PRIETENIA LUMII

În speranţa că vă va mişca sufletele, redau mai jos o frumoasă alegorie culeasă de pe http://100ro.blogspot.ro/, care ne reaminteşte despre uşurinţa cu care ne abatem de la calea adevărului şi vieţii.

Dar mai întâi, ca un fel de motto, adaug acest pasaj din Biblie destinat îndemnului de a reconsidera atât puterea rugăciunii, cât şi corijarea conduitei individuale: 

Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. / Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri. / Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu. – Iacov 4:2-4.

 

Facturi neachitate

Un mare latifundiar din Irlanda, în acelasi timp un creştin devotat, a ţinut odată o predică originală şi impresionantă oamenilor care lucrau pe moşia lui.
Într-una din zile a pus în locurile principale ale domeniilor sale afişe cu urmatorul text:
„Lunea viitoare între orele 10-12 mă voi afla în biroul vilei mele de la ţară. În timpul acela sunt hotărât să achit toate datoriile pe care muncitorii de pe moşia mea le au. Aduceţi cu dumnevoastră toate facturile neachitate!“
Zile la rând, acest anunţ a fost un subiect de comentarii pentru muncitori. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită. Unii o socoteau drept o propunere neinspirată, naivă. Alţii ziceau că „aici este ceva la mijloc“, alţii erau de părere că moşierul ar fi înnebunit de-a binelea, căci cine a mai auzit vreodată ca, un om cu judecata sănătoasă, să facă asemenea oferte de binefacere.
Când sosi ziua stabilită, nenumăraţi oameni se îndreptară spre biroul moşierului. La ora 10, în faţa biroului era adunată o adevărată mulţime de oameni. Exact după un minut, latifundiarul împreună cu secretarul său sosiră cu maşina şi, fără a scoate un cuvânt, intrară în birou, după care închiseră uşa. Oamenii de afară începură o discuţie aprinsă: „Să fie ceva la mijloc sau nu? Să fi luat în serios anunţul sau vrea să-şi bată joc de noi? Poate că vrea să-i ducă de nas şi să-i umilească pe aceia care în mod cinstit îşi vor prezenta datoriile.“ Alţii, la rândul lor, amintiră că semnătura lui proprie se afla sub anunţ. Desigur, nu va abuza de propriul său nume, ca să se facă nedemn de încredere pentru totdeauna.
În felul acesta se scurse o oră, fără ca vreun om sa fi intrat pentru a-şi prezenta facturile neachitate. Dacă vreunul sfatuia pe un altul ca totuşi să încerce să intre, acesta primea raspunsul: „Eu nu am aşa mari datorii ca tine... Eu n-am nevoie... Încearcă tu mai întâi...“ Şi aşa se scurgea timpul preţios.
În cele din urmă se făcuse ora 11:30, când o pereche de oameni vârstnici, care locuia la hotarul cel mai îndepărtat al moşiei, se apropie de biroul moşierului. Bătrânul ţinea în mână o legăturică de facturi. Cu vocea tremurândă întrebă pe un oarecare: „Este adevărat, vecine, ca moşierul plăteşte toate facturile celor ce vin acum la el?“ Dar răspunsul dispreţuitor sună: „Până acum nu a platit nici una!“ Un altul adăugă: „Eu cred ca totul este numai o şarlatanie!“
Când cei doi bătrâni auziră aceste vorbe, li se umeziră ochii de lacrimi, iar femeia zise ca pentru sine: „Şi noi credeam că este adevarat, ne bucuram că putem muri fără datorii.“
Se întoarseră să plece necăjiţi, când cineva le strigă: „Încă nu a încercat nici unul. De ce nu intraţi? Dacă vă va plati factura, să veniţi repede afară şi să ne spuneţi ca să intrăm şi noi!“ Atunci, cei doi îl luară pe moşier pe cuvânt şi cu sfiala deschiseră uşa şi intrară în birou. Acolo li se spuse: „Bun venit“. Ca răspuns la întrebările îngrijorate, dacă anunţul este adevărat, secretarul răspunse: „Credeţi că domnul moşier v-ar putea înşela? Daţi-mi toate facturile neplătite!“ Ei le prezentară pe toate. Secretarul adună sumele la un loc şi primiră un cec semnat de moşier. Cu inima săltând de bucurie, au vrut să părăsească biroul, dar li s-a spus: „Vă rog, mai rămâneti aici încă puţină vreme, până ce biroul se va închide la ora 12.“ Ei răspunseră că afară aşteaptă mulţi să li se spună că oferta este adevărată. Moşierul însă rămase la hotărârea sa şi spuse: „Dumneavoastră m-aţi luat pe cuvânt şi aţi intrat. Şi cei de afară trebuiau să facă acelaşi lucru, dacă voiau să le fie platite datoriile.“ Aşa treceau preţioasele minute. Mulţimea de afară se uita neliniştită spre uşă. Nici unul nu îndrăznea să apese pe clanţa uşii şi să intre, cum au facut cei doi bătrâni. În fine, la ora 12 fix, perechea de bătrâni ieşi cu feţele radiind de bucurie. „Şi-a ţinut cuvântul?“, întrebă mulţimea pe cei doi. „Da, uitaţi-vă, aici este cecul preţios ca aurul curat!“ „De ce nu aţi venit imediat afară, ca să ne spuneţi şi nouă?“ „Moşierul ne-a rugat să aşteptăm înăuntru, pentru că şi voi trebuia să-l credeţi pe cuvânt şi să intraţi tot aşa cum am intrat şi noi.“
Scurt timp după aceea ieşi şi moşierul urmat de secretarul său şi se grăbiră spre automobil. Au fost asaltaţi de către mulţime; oamenii întindeau spre ei facturile neachitate. Unii strigau nerăbdători: „Nu vreţi să ne achitaţi şi nouă datoriile, cum aţi făcut cu cei doi?“ Dar, în timp ce se urca în maşină, moşierul se mai întoarse o dată spre oameni şi le spuse: „Acum este prea târziu. Aţi avut prilejul şi suficient timp. Eu v-aş fi achitat toate datoriile, însă nu m-aţi crezut.“
Apoi folosi ocazia pentru a compara evenimentele din dimineaţa aceea cu modul în care oamenii nesocotesc oferta lui Dumnezeu, şi anume de a li se ierta păcatele, dacă se refugiază în credinţă la Iisus Hristos, Cel răstignit si înviat. Da, Iisus este singurul Domn şi Mântuitor care poate să plătească şi să şteargă păcatele omenirii.
El îi avertiză pe oameni cu seriozitate să nu fie aşa de nebuni încât să refuze măreaţa ofertă a lui Dumnezeu şi să piardă timpul care trece aşa de repede.

Cred că oamenii moşierului au înteles predica atât de sugestivă. Dar cuvântul moşierului, chiar dacă acesta a fost un om cinstit, a ramas un cuvânt al unui om.
Cu cât mai grav este când nu te încrezi în Cuvântul Lui şi dispreţuieşti oferta Lui, când critici Cuvântul Său sau nu vrei să crezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că aceasta te incomodează?!

Iisus Hristos a spus despre astfel de oameni: „V-am spus şi nu credeţi“ (Ioan 10.25). Ce tristă constatare, care îi priveşte pe toţi scepticii, pe toţi criticii şi tăgăduitorii lui Dumnezeu, însă şi pe cei nepăsători deopotrivă!

Nu credeţi?!

Biserica ridicată de Iisus

Contribuţii lămuritoare întru credinţă

„…Îţi scriu aceste lucruri să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:15).
Iisus Hristos a proclamat cu aproape 2000 de ani în urmă: „voi zidi Biserica Mea.” El a declarat că Biserica Lui nu va muri niciodată, promiţând că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18). El i-a asigurat pe discipolii Săi că El va călăuzi şi va păstra Biserica Sa până la reîntoarcerea Sa, promiţându-le: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Ce s-a întâmplat cu Biserica clădită de Iisus? Un martor ocular ne spune că, după ce Hristos s-a ridicat la cer, după învierea Sa, apostolii Lui „au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, cari-i însoţeau” (Marcu 16:20). Biserica a avut un început puternic.

Acum milioane de oameni se declară creştini; ei pretind că sunt membri ai Bisericii pe care a fondat-o Iisus. Dar creştinismul este o religie divizată, compusă din sute de denominaţii şi schisme. De a lungul secolelor, cele mai multe din ramurile creştinismului au asimilat în învăţăturile şi practicile lor multe tradiţii nebiblice – filozofice, culturale şi tradiţional-religioase – producând şi mai multe variaţii.

Cum putem noi explica explozia de practici contradictorii şi facţiunile potrivnice din lumea creştinismului? Este posibil să se împace grupurile denominaţiilor în concordanţă cu standardele şi obiectivele pe care Hristos le-a stabilit pentru Biserica Lui? Cum putem noi şti dacă varietatea năucitoare a obiceiurilor şi învăţămintelor creştinismului reprezintă cu fidelitate pe cele ale lui Iisus Hristos?

Amintiţi-vă, Iisus nu numai că a promis să clădească Biserica Lui, dar El i-a asigurat pe discipolii Săi că Biserica Lui nu va pieri. Este acea Biserică chiar creştinismul divizat de astăzi, pe care îl vedem noi în jurul nostru? Numai Sfintele Scripturi pot produce un răspuns demn de încredere la această întrebare.

Dacă promisiunea lui Iisus că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (pe Biserica Lui) ar fi considerată ca o garanţie că acei ce cred în numele Lui nu vor putea fi niciodată induşi în eroare sau corupţi, atunci am avea toate motivele să acceptăm însumarea colectivă a diverselor diviziuni ale creştinismului de azi ca fiind Biserica pe care a clădit-o Iisus.

Dar El nu a garantat un asemenea lucru. Dimpotrivă, El i-a avertizat pe discipolii Săi că „se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Marcu 13:22).

Mai târziu, apostolul Pavel şi-a exprimat îngrijorarea pentru creştinii din zilele lui că minţile lor ar putea să „se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” prin propovăduirea unor „apostoli mincinoşi” (2 Corinteni 11:3,13).

Iisus a vorbit chiar mai direct, explicând că „strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 7:14-16).

În materialul acesta vom examina fructele după care Iisus şi apostolii Săi au zis că vor identifica Biserica Lui. Privim la fructele contradictorii care ii identifică pe cei care sunt influenţaţi de un alt duh şi propovăduiesc o evanghelie diferită. Noi vom afla, nu din tradiţiile şi opiniile omeneşti, dar direct din Cuvântul lui Dumnezeu, cum să distingem între „Biserica Dumnezeului celui viu” (1 Timotei 3:15) şi acei care urmează „proorocii mincinoşi” îmbrăcţi în haine de oi.

[Pentru claritate, în întregul acest material, cuvântul Biserică (cu B mare) se referă la Biserica credincioasă pe care a fondat-o Iisus Hristos. Cuvântul biserică (cu b mic) se referă la grupurile locale de credincioşi sau alte organizaţii fizice. Citatele din Biblie sunt exceptate de la aceasta autoimpunere].

Un Popor special al lui Dumnezeu
„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată; pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).

Iisus Hristos a fondat Biserica Noului Testament, un corp de credincioşi transformaţi spiritual, în oraşul Ierusalim, în ziua festivităţilor biblice ale Sărbătoarii Săptămânilor (rămasă pentru noi ca Rusaliile), exact la 50 de zile după învierea Sa din morţi. Iisus a apărut discipolilor Săi timp de 40 de zile, între momentul învierii Sale şi fondarea Bisericii Sale, luminându-i şi mai mult cu privire la natura Împărăţiei lui Dumnezeu ce urma să vină (Fapte 1:3). În acest timp „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui” (versul 4). El le-a explicat: „…voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (versul 8).

Mai târziu El l-a inspirat pe apostolul Pavel să explice importanţa crucială a primirii Duhului Sfânt în procesul devenirii de membru convertit al Bisericii Sale: „….Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate,” (Romani 8:9-10).

Prin prezenţa Duhului Sfânt în creştini, Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl participă activ în vieţile lor ca să-i întărească şi să-i inspire în supunerea şi serviciul către Dumnezeu (Filipeni 2:12-13).

Deci, Biserica a început când apostolii lui Hristos au primit Duhul Sfânt, aşa cum le promisese El (Fapte 2:1-4). Duhul lui Dumnezeu i-a transformat instantaneu. Fiecare care i-a auzit şi-a dat seama că ei primiseră o inspiraţie specială şi putere de la Dumnezeu.

Apostolii au început imediat să propovăduiască – celor adunaţi în vecinătatea templului din Ierusalim în acea Zi a cincizecimii (Rusalii) – că Iisus din Nazaret era mult aşteptatul Mântuitor (sau pe greceşte, Hristosul) (Fapte 2:36 ). Ei i-au îndemnat pe ascultătorii lor să se pocăiască şi să fie botezaţi în numele lui Iisus (versul 38). Pe la sfârşitul acelei zile „s-au adăugat aproape trei mii de suflete” (versul 41).

Biserica pe care Iisus promisese să o clădească se născuse! Membrii ei au fost oamenii care au primit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu şi au fost botezaţi – simbolizând acceptarea de către ei a morţii sacrificiale a lui Hristos pentru iertarea păcatelor şi îngroparea obiceiurilor lor vechi, lumeşti, deci păcătoase.

“Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său” – Fapte 15:14.

Părerea biblică a Bisericii
Când examinăm Biserica ridicată de Iisus, noi vedem cum este folosit cuvântul Biserică în Biblie. Prin toată Scriptura Biserică şi Adunare se referă întotdeauna la oameni, niciodată la o clădire. Biserica (Trupul lui Hristos) sau biserica (o congregaţie sau o adunare a membrilor Bisericii) sunt formate din mulţimea celor chemaţi să-L urmeze pe Iisus Hristos.

Ideea lumii adunate ca să înveţe învăţăturile lui Dumnezeu este întipărită în scrierile Vechiului şi Noului Testament. Este asociată îndeaproape cu una din Cele Zece Porunci, porunca privitoare la Sabat.

În vremurile supunerii generale către Dumnezeu, israeliţii din antichitate se adunau în fiecare Sabat ca o congregaţie. Ziua a şaptea de Sabat (definit în Biblie ca durând de vineri seara până sâmbătă seara) era o „convocare sfântă” – o adunare sacră. Dumnezeu a decretat că „Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului” (Leviticul 23:3).

Conceptul echivalent – o congregaţie de discipoli adunaţi să înveţe adevărul prin Cuvântul lui Dumnezeu – a fost practicată de primii creştini. Notaţi din Fapte 11:26: „Şi au stat acolo un an întreg [doi apostoli, Barnabas şi Saul / Pavel], adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini.”

Atunci, Biserica era compusă din discipoli sau învăţăcei ai lui Iisus Hristos care se adunau ca să primească învăţăturile lui Dumnezeu.

Biblia este manualul pentru aceşti emuli ai lui Hristos. Pavel explică cum, „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură,...Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3:16-17).

Învăţătorii sunt episcopi ai lui Iisus Hristos, desemnaţi corespunzător, care propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:14-15; 2 Timotei 4:2). Dumnezeu îi ţine răspunzători pentru ca să „împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15) şi pentru a fi „exemple turmei” (1 Petru 5:3; 1 Timotei 3:2-7).

Biserica, totuşi, este cu mult mai mult decât o simplă adunare a emulilor care se adună pentru a fi instruiţi pentru beneficiul lor propriu.

Poporul special al lui Dumnezeu
Biserica lui Dumnezeu poate fi descrisă cel mai bine ca poporul special al lui Dumnezeu, chemat şi ales de El să primească mântuirea (viaţa veşnică) ca şi copii ai lui Dumnezeu. Speranţa şi viitorul lor sunt legate inseparabil de reîntoarcerea lui Iisus Hristos.

Dumnezeu cheamă – invită – oameni din toate straturile sociale să devină slujitorii Lui. Apostolul Pavel, totuşi, a observat că acei care, de exemplu, sunt mândri sau la putere, rareori se pocăiesc şi devin membri ai Bisericii (1 Corinteni 1:26-29). Ei au tendinţa să fie mai puţin dispuşi să abandoneze căile pline de păcat ale lumii (Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu – Iacov 4:4).

Acei care răspund cu bunăvoinţă şi credinţă chemării lui Dumnezeu se adaugă poporului Său sfânt prin pecetluirea Duhului Lui (Efeseni 1:13). Biblia se referă adesea la ei ca sfinţi (oameni sfinţi), aleşi sau drepţi (neprihăniţi).

Apostolul Pavel a explicat că „Iisus Hristos…S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca… să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11-14).

Apostolul Petru la fel cheamă membrii Bisericii: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, …pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).

Creştinii sunt speciali pentru Dumnezeu în sensul că ei sunt apreciaţi pentru credinţa şi supunerea lor (Efeseni 5:24, 29) – nu pentru că Dumnezeu îi consideră intrinsec mai de valoare decât alţii (Romani 2:11; 3:23), ci pentru că au crezut în Iisus Hristos.

Ideea unui popor special, ales, în care oamenii să fie slujitorii lui Dumnezeu, nu este unică în Scripturi pentru epoca creştină. Dumnezeu a inspirat introducerea conceptului din paginile cele mai timpurii ale Bibliei.

De la crearea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat cu oamenii. Între timpul primilor noştri părinţi şi prima apariţie a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, inclusiv cu profeţii.

Dumnezeu consideră profeţii ca membri ai poporului Său special. Iisus a vorbit de un timp când „Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii [vor fi] în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13:28). Cu atât mai mult Biserica însăşi, ca „fiind zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:20).

Evrei 11 explică de ce anumiţi oameni deosebiţi din Vechiul Testament erau speciali pentru Dumnezeu. Caracterele pe care ei le aveau în comun erau formate prin supunerea lor şi credinţa lor neclintită în Creatorul lor.

Situaţia nu s-a schimbat. Aceia care sunt “poporul special” al lui Dumnezeu sunt cei care se supun lui Dumnezeu şi vin la ascultare prin credinţa neclintită în Iisus Hristos şi urmarea făgăduinţei Acestuia: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.

“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39).

Cuvânt de încheiere
Biserica va fi rapită la cer de Iisus la revenirea Sa şi ea se constituie din corpul  credincioşilor, indiferent de ce filiaţie sunt acestia: ortodocşi, catolici, protestanţi, adventişti, evanghelişti ş.a.m.d. Să nu uităm că prin acceptarea lui Iisus Hristos,  în pocainţă, chiar şi necredincioşii pot, în ultimă instanţă, să-şi schimbe destinul etern: “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne -a dat viaţa vecinică, şi această viaţă este în Fiul Său. / Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” – 1 Ioan 5:11,12.

De la venirea lui Iisus în această lume au trecut mai bine de 2.000 de ani şi de atunci potrivnicul lupta să-i amageasca şi să-i ducă în pierzanie pe cât mai mulţi, chiar pe toţi de este cu putinţă.

Urmare a acestei viclenii ascunse, biserica iniţială s-a divizat continuu făcând loc pătrunderii ereziilor şi apostaziilor. Şi cu toate acestea mai exista elementul comun care nu a putut şi nici nu va putea fi desfiinţat: Biblia, cuvântul lui Dumnezeu.

Să nu vă mire această afirmaţie căci iată ce scria Ioan bisericii: “M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii tăi umblînd în adevăr, după porunca pe care am primit -o de la Tatăl” 2 Ioan 1:4.

Datoria noastră este să luptăm spre a ne întări credinţa, a veghea şi a răspândi cuvântul Domnului pentru întarirea celor ce au început să se răcească şi spre trezirea celor ce încă mai rătăcesc.

“Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antichristul! / Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină / Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul” - 2 Ioan 1:7,8,9.

Lupta aceasta este lupta cea bună şi ea va aduce cununa biruinţei spre care ne-a îndemnat chiar Iisus Hristos spunând: “Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.

Ne putem hrani cu hrană tare, din cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) dacă ne-am desăvârşit sau cu lapte, ca nişte copilaşi, dacă încă nu am ajuns să suportăm hrana cea tare, pentru a avea puterea de a-L iubi necondiţionat pe Domnul devenind astfel ca nascuţi din El:

“Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; / pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” – 1 Ioan 5:3,4.

Şi pentru că m-am cantonat în zona epistolelor lui Ioan, în încheiere vreau să vă reamintesc îndemnul său: “Dacă zice cineva: ,,Eu iubesc pe Dumnezeu``, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care -l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu -L vede? / Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” – 1 Ioan 4:20,21.

“…Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” – 2 Corinteni 6:16,18.

Pacea Domnului!