Veţi afla şi alte episoade,
din istoria recentă, ale expresiei demnităţii naţionale, spre a înţelege mai
bine de ce România devenise, printr-o conducere patriotică şi dedicată ţării,
iar nu intereselor de grup şi/sau personale, un stat puternic şi profund
respectat, precum şi acţiunile gunoaielor mai mult sau mai puţin ocultate
îndreptate înspre subminarea viitorului poporului român.
De fapt, sunt nenumărat de
multe episoade de acest gen care pot contribui la refacerea mândriei naţionale
prin evocarea lor şi repunerea, astfel, în adevărata lumină a vocaţiei
românilor care şi-au adus permanent un
aport semnificativ şi fără de asemănare la restaurarea bunelor orânduieli atât
pe plan intern, cât şi pe plan extern.
În acest context aş dori să
menţionez spre readucere aminte două momente unice, astrale ale istoriei
moderne, care, prin singularitatea lor, demonstrează de ce faţă de orice alt
popor din zonă noi avem cu ce ne mândri, pentru că, în timp ce alţii erau numai
simple slugi lipsite de voinţă şi demnitate, doar poporul roman, prin
conducători patrioţi, era făuritor de istorie în slujba adevărului şi
dreptăţii.
Cele două momente sunt vara
anului 1968 când România nu numai că nu a participat la invadarea Cehoslovaciei
de către trupele Tratatului de la Varşovia, dar a şi criticat vehement această
acţiune barbară şi, apoi, iarna anului 1981 când singură, România s-a opus şi
de data aceasta a şi reuşit să împiedice invadarea Poloniei de către aceleaşi
trupe malefice.
Atât în primul moment, cât
şi în cel de-al doilea, curajoşii şi demnii conducători români s-au trezit
izolaţi din toate părţile şi, cu toate acestea, au avut curajul să-şi menţină
poziţia şi, în cele din urmă, chiar să-şi impună punctul de vedere, spre
admiraţia întregii lumi şi gloria poporului roman.
Acei patrioţi care au reuşit
să facă din România modernă un stat puternic şi profund respectat au fost, în
decembrie ’89, înlăturaţi de la conducerea ţării de nişte gunoaie mai mult sau
mai puţin ocultate, a căror singură vocaţie este trădarea acompaniată de
mârşăvie servilă în solda unui lichelism internaţionalizat, iar rezultatele
unei asemenea mişelii apasă acum dureros asupra naţiei române, mult prea mult
împovărată şi chinuită de o liotă minoritară duşmănoasă, sprijinită de
netrebnice forţe oculte.
Cele relatate mai sus, şi
multe altele asemenea, care nu pot pieri nicicum şi nicicând, sunt temelia
solidă a poporului român ce-l fac pe acesta nepieritor, fiind pururea iubit de
Dumnezeu pentru că este un vechi şi credincios luptător pentru dreptate şi
adevăr.
Cu această credinţă adânc înrădăcinată în suflet nu
pot să închei decât exclamând: vai de opresorii noştri vremelnici că nu ştiu cu
cine se înfruntă!
De ce a dispărut România? (1/2)
De ce a dispărut România? (2/2)
