Ziceai comuna Purani, ziceai Marin Nedea. Ziceai Marin Nedea, ziceai membru al Comitetului Central al PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională.
În ’89, revoluţia a scos un deşti din televizor pentru a pune lucrurile în ordine şi la Purani. Marin Nedea si-a strâns lucrurile şi a plecat. N-a avut mult de strâns. Trăise în cei douăzeci de ani petrecuţi aici într-o cămăruţă, în care încăpuse, pe lângă titlul de Erou al Muncii Socialiste, şi nevastă-sa. Au plecat împreună, adică el şi nevasta, că titlul... S-a întors în satul natal, la Deparaţi. Avea aproape 70 de ani, dar nu se întorsese să-şi lingă rănile, ci să continue ceea ce făcuse până atunci. Iar de făcut, făcuse politică, politica pâinii, mai precis, aşa cum îi răspunsese lui Tudor Vornicu, cu nişte ani în urmă, într-o emisiune la televizor. Ştiam asta, i-a spus celebrul realizator, dar cum se manifestă în concepţia dumitale această politică? I-a răspuns în felul următor: Unii nu fac nici un fel de treabă, nici pentru pâine, nici pentru ţară, dar spun că fac politică!
Până la urmă, ce n-au reuşit vremurile a reuşit vremea, adică timpul. Şi să fi păstrat firul roşu de demult, tot n-ar fi câştigat în faţa lui. Timpul l-a îngenuncheat, dar nu l-a învins, căci, zice el în paginile unei cărţulii cu caracter autobiografic, viu sau mort, nu am să fiu învins niciodată, acesta este crezul cu care m-am născut şi am trăit.
Dacă ar fi să mă iau după imaginea bătrânelului de aproape 90 de ani pe care-l am în faţă, aş fi tentat să nu-i dau dreptate. A trebuit ca mai întâi să găsesc satul, pe care-l ştiam din poezia lui Topârceanu. Numai că omul pe care-l caut locuieşte la ginerele său, în cealaltă parte a satului. O casă mai degrabă modestă. Înspre fundul curţii, o odaie întunecată şi îngustă. Aici îl găsesc pe fostul Erou al Muncii Socialiste. Cea mai rămas din el, mai precis. Adică o lumină încă vie în ochi, o voce aproape stinsă, care, culmea, are câteodată poftă de râs, nişte mâini uscate şi noduroase, ce par să nu aibă astâmpăr, şi câteva amintiri, pe care vocea le cheamă cu mari eforturi din trecut.
– Chiar v-a vizitat Ceauşescu de zece ori?
– Aşa a fost, da.
– Cum l-aţi cunoscut?
– Prin ’52, a venit la o adunare.
I-a plăcut cum am vorbit. M-a ţinut minte. Pe urmă am intrat într-un conflict cu Dincă. Am ajuns până la el. Ceauşescu mi-a dat mie dreptate. Am rămas prieteni.
– În ce sens?
– În sensul că iubeam amândoi munca şi lucrurile corecte.
– Cum era Ceauşescu ca om?
– Modest, foarte modest.
– Dar, ea?
– De Leana zici?
– De ea, da.
– Era incultă şi rea
– I-aţi cerut vreodată ceva personal lui Ceauşescu?
– Niciodată. O dată mi-a făcut el o ofertă, dar am refuzat-o. Era cu frate-său, Florea. A zis că merit să fiu stimulat cu o maşină. N-am vrut, însă, s-o primesc. Eu n-am cerut niciodată pentru mine nimic. Ce mi s-a dat, mi s-a dat fără să cer.
– Şi cu vizitele cum era? De ce venea Ceauşescu la Purani?
– Pentru că eram un CAP model. Într-un an, când am făcut 7.000 de kilograme de grâu la hectar, l-am invitat eu, ca să-i fac o surpriză.
– Cum îl invitaţi?
– Îl sunam, că aveam fir direct cu el.
– Şi vă răspundea?
– Da, dar nu-l sunam niciodată fără treabă.
– Cum era o vizită d-asta de lucru, nea Marine?
– Păi să vă spun. Venea cu elicopterul. Toată conducerea judeţului apărea la faţa locului ca să-l întâmpine. Odată, Ceauşescu a vrut să vadă nu ştiu ce cultură. Toţi, grămadă în urma lui. Numai că el m-a luat numai pe mine de braţ, în timp ce celorlalţi le-a făcut semn să rămână pe loc. Văzându-ne cum ne îndepărtam stând de vorbă, primul secretar al judeţului credea că mă întreabă despre el. Secretarul cu organizatoricul, tot aşa. La fel şi ăla cu agricultura. Erau pieriţi de frică, întrucât ştiau că nu prea îi am la inimă.
– Chiar vorbeaţi despre ei cu Ceauşescu?
– Da de unde!
– Despre ce vorbeaţi atunci?
– Despre cultura respectivă.
– Şi ei nu vă întrebau după ce pleca Ceauşescu?
– Nu îndrăzneau, dar nici eu nu le spuneam despre ce am vorbit. Îi lăsam să se perpelească. D-asta şi ziceau despre mine că sunt al dracului.
– Despre România de astăzi ce credeţi?
– N-are conducători.
– Păi Băsescu?
– Vai de mama noastră!
– Şi Iliescu?
– Şi mai al dracului!
– Dar în Dumnezeu credeţi?
– Da.
– Aţi crezut mereu?
– Da.
– Bine, dar aţi fost comunist, iar lucrurile astea două nu prea se împacă!
– Am fost, înainte de orice, un om care n-a furat, n-a înşelat, n-a lovit pe nimeni.
– Pe nimeni? Am auzit că-n vremea când eraţi la Purani l-aţi altoit cu biciul pe miliţianul din comună, că-i căşunase pe nişte femei care luaseră, cu acordul dumneavoastră, câteva roşii de la grădină.
Omuleţul din faţa mea începe să râdă.
– L-aţi lovit pe miliţian sau nu?
– Asta nu se pune.
– Nu se spune?
– Se spune, dar nu se pune.
– Ce-ţi mai doreşti de la viaţă, nea Marine?
– Să fiu sănătos, să nu iau, cum n-am luat nici până acum, niciodată vreun medicament.
– Asta e tot?
– Ar mai fi ceva.
– Ce?
– Câmpul, frumuseţea aia pentru care am trăit, să se găsească oameni care să aibă mai departe grijă de ea.
Fostul Erou al Muncii Socialiste rosteşte căznit cuvintele de pe urmă. I-a mai rămas putere cât să se lungească la loc în pat, acoperindu-şi puţinătatea trupului cu plapuma. Mâinile i-au rămas afară. Poate ca să împiedice lumina încă vie din ochi să se transforme în lacrimi sau să fugă.
Comentarii proprii:
Pentru astfel de oameni i-am iubit si ii iubesc cu tarie pe romani. Astfel de caractere au tinut si tin poporul roman si Romania sub aripa lui Dumnezeu, indifferent de vremurile sub care ne aflam. Prin ei, romanii au reusit chiar si performanta de a crestina comunismul marxist ce intentiona sa ne alinieze la planuri oculte paranoice, transformandu-l intr-o viata de obste, spre binele imediat al intregului popor. Asta pana cand “ëlitele”, alarmate de dezvoltarea impetuoasa a natiunii noastre si speriate de o eventuala “contagiune”, au inceput o lupta nevazuta de macinare a statului roman, atat din exterior, dar si din interior, prin infamii tradatori ce au devenit printr-o lovitura de stat conducatorii tarii, niste conducatori pe care poporul nu ii vrea, dar ei se incapataneaza sa ne supuna prin orice mijloace.
De altfel, dupa interventia de mare curaj si prestanta adoptata de Romania in anul 1981, cand s-a opus si a reusit sa impiedice invadarea Poloniei de catre rusi si aliatii lor, tara noastra a devenit un teatru de lupta intre fortele nationale si cele globalizatoare, fiind permanent sabotata de catre acestea din urma, care, dupa infrangerea fortelor patriotice, ne-au ocupat si ne-au macinat continuu, iar acum se pregatesc sa ne aplice lovitura finala prin care spera ei sa ne dezintegreze.
Dar ei uita un lucru, pe care ma incapatanez sa il repet pana le intra in cap: romanii au fost intotdeauna restauratori ai bunelor obiceiuri provenind dintr-o puternica si infailibila credinta prin care am iesit intotdeauna din negrele incercari ale istoriei, in mod miraculos, mereu tot mai intariti.
Curaj! Daca Dumnezeu este cu noi, ce ne pot face noua oamenii?!
