Tranziţia la economia de piaţă a fost dominată de politica haosului
În anii 1989-1991, socialismul din Europa de Est , inclusiv din URSS, a primit o grea lovitură subterană, care nu a fost înţeleasă de o mare parte a populaţiei ţărilor din Est şi nici din Vest, deoarece această lovitură era prezentată sub conceptul de "revoluţie", iar acest concept are profunde rezonanţe pozitive în memoria umanităţii. Această manevră politico-militară, desfăşurată sub patronajul SUA şi NATO, care a condus la răsturnarea şi distrugerea socialismului european, pe care am numit-o "Războiul secret din anii 1989-1991" şi al cărui nume de cod dat de CIA este "Covert Operation", a fost cea mai mare victorie a Serviciilor Secrete adversare ale socialismului.
După metamorfozele politice impuse societăţilor socialiste europene în anii 1989-1991 sub acoperirea de revoluţii, întreaga Europă de Est se află într-o situaţie bizară şi bulversată. Emanaţii aşa-ziselor revoluţii acaparaseră puterea politică a acestor state. Dar cîţi erau ei? Doar o mînă de oameni în fiecare ţară socialistă. Rămînea un puternic mod de producţie susţinut de sute de milioane de oameni. Şi acest mod de producţie se afla la baza societăţii socialiste care existase pînă atunci. Trebuia deci să se facă schimbări în modul de producţie, în elementele lui componente, în relaţiile de producţie şi în forţele de producţie pentru a determina schimbarea întregii suprastructuri, schimbarea vieţii spirituale etc. Rămînea baza economică a societăţii socialiste întemeiată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie şi pe relaţiile de colaborare şi ajutor reciproc. Rămînea deci esenţa societăţii socialiste. Aceasta era cea care trebuia schimbată, iar schimbarea nu se putea face peste noapte, ci într-o anumită perioadă de timp. Nu s-a stabilit pentru această perioadă nici cît va dura, nici care vor fi cheltuielile necesare şi nici în favoarea cui se face schimbarea.
În scop manipulator, această perioadă a fost numită tranziţie de către ocupanţii străini şi comisarii lor politici şi servanţii autohtoni.
În realitate, în această perioadă de schimbări radicale şi rapide a societăţii nu se poate vorbi de o "tranziţie" în adevăratul sens al cuvîntului, ci de o ruptura brutala de socialism şi de abdicare de la suveranitatea economică a ţărilor est-europene. În plus, tranziţia de la sistemul socialist spre un alt sistem, nenumit, nu a fost prezentată ca o opţiune naţiunilor socialiste. Trecerea s-a făcut în mod abrupt, distrugîndu-se structurile economice socialiste, fără ca acestea să poată fi înlocuite cu structurile economiei de piaţă capitalistă care nici măcar nu începuseră să aibă contur şi fără a se preciza că este vorba de transformarea radicală a societăţii socialiste în societate capitalistă primitivă. Ce a rezultat din aceste distrugeri? O tranziţie?
În această situaţie, istoria ne dovedeşte că toate tranziţiile, toate trecerile de la un regim la alt regim, au asigurat o mai bună dezvoltare a condiţiilor de viaţă ale populaţiilor din ţările respective. Fără această finalitate, schimbarea unui sistem economic-social nu se justifică.
În acest proces, impus cu viclenie, de transformare radicală a spaţiului european socialist în spaţiu capitalist, deci într-o altă zonă geopolitică, în care sînt implicate Statele Unite, tranziţia a avut ca bază teoreti-că, doctrinară, ideea liberală americană şi engleză din anii '80, prezentată la acea epocă de Margaret Tacher şi Ronald Reagan, care exprima, în fond, un neoliberalism extremist.
În România şi în celelalte ţări socialiste europene, în urma abdicării lor de la suveranitatea politică, atunci cînd emanaţii au acaparat puterea în stat, începînd din 1990, neoliberalismul a fost introdus prin "Terapia de şoc" a lui Sachs şi prin Consensul de la Washington. Dar şi prin Schiţa de Perspectivă a României adoptată de Guvernul Provizoriu condus de Petre Roman la 20 aprilie 1990.
Schiţa de Perspectivă a României nu a fost decît o viclenie pentru a se putea asuma, în mod ascuns, Planul lui Sachs. În această Schiţă, în afară de liberalizarea preţurilor, a comerţului exterior etc., se propunea ca prima Lege a Parlamentului român să fie Legea Proprietăţii, a privatizării pe scara largă a bogăţiei publice, fără consultarea cetăţenilor prin referendum, ceea ce s-a şi întîmplat.
Schiţa de Perspectivă a României a fost un model pentru orientarea nu numai a guvernelor din România, ci şi a guvernelor din celelalte ţări socialiste, care a avut ca scop remodelarea întregii vieţi economice şi sociale în conformitate cu obiectivele economice şi politice strategice pe care le urmăreau Statele Unite în Europa de Est.
România şi-a asumat în mod disimulat Planul lui Sachs pînă în 1997, cînd Programul de Guvernare a primit chiar numele de "Terapia de Şoc". Celelalte guverne ale tarilor Europei de Est au adoptat încă de la inceput acest Plan în mod vizibil.
Faptul de a se fi asumat calea haosului pentru tranzitia la economia de piata, precum şi Planul lui Sachs a avut ca rezultat oprirea bruscă, imediată şi rapidă a rolului Statului în reglarea funcţionării economiei. Acesta a fost semnalul dat majorităţii guvernelor neoliberale occidentale şi instituţiilor economice financiare internaţionale, dar şi agenţilor economici ai Grupului G 7, că au acum posibilitatea de a pătrunde în regiunea Europei de Est, fără nici un efort cu produsele şi cu capitalul lor, sub pretextul deschiderii fostelor ţări socialiste spre globalizare şi pentru o integrare rapidă în Europa.
În acest mod, România şi întreaga Europa de Est a început să traverseze o aşa-zisă Tranziţie, concepută după Planul profesorului de la Universitatea Harvard, Jeffrey Sachs, plan care a fost prezentat în studiul sau sub titlul semnificativ "What is to be Done?", adică "Ce-i de făcut?" şi lansat public de revista "The Economist" la 13 ianuarie 1990.
Profesorul Sachs şi-a scris studiul în acelaşi stil ca şi Lenin, dar într-o formă inversată. Adică să se renunţe la colectivizarea marilor exploatăţii agricole şi să fie fărîmiţate, să se renunţe la industrializare şi să se fărîmiţeze marea industrie, procese care vor determina abandonarea învăţămîntului de mase, renunţarea la modernizare, la urbanizare, la cercetare.
Din această cauză, americanii şi englezii au calificat această idee a lui Sachs ca fiind o adevărată teză a Tranziţiei, pentru remodelarea vieţii întregii regiuni a Europei de Est.
Profesorul de relaţii internaţionale de la Universitatea Metropolitan din Londra, Peter Gowan, în studiul sau - "Teoria neoliberală şi aplicarea ei în Europa de Est" - arată că "What is to be Done?", al lui Sachs, corespunde unui leninism răsturnat şi precizează că, citez «Studiul What is to be Done?» nu este numai o chestiune de stil , el priveste intreaga metodologie a modelului lui Sachs pe care noi o putem numi leninismul rasturnat al lui Sachs", alias Terapia de Soc.
Se zice că ţările socialiste ar fi solicitat chiar ele, din proprie iniţiativă, serviciile lui Sachs. Ziarista Silvia Benedetti afirmă într-un articol, citez: "Sachs, odată ajuns în ţările socialiste, a lucrat cu echipe locale discrete formate din aproximativ 10 tineri economişti pe care i-a format în colaborare cu Universităţi pro-occidentale şi cu sprijinul presei naţionale. Dotat cu calităţi incontestabile de diplomat, Sachs a ştiut să ţeasă contacte privilegiate cu oameni politici cheie din cadrul guvernelor, dar el a refuzat întotdeauna să fie plătit de ţările socialiste pe care le-a consiliat.
Terapia de Şoc a lui Sachs este o teorie americană de laborator, care nu a fost niciodată folosită. A existat totuşi o Terapie de Soc elaborată de Milton Friedman. Acesta este primul economist american care a folosit termenul de Terapie de Soc în 1975, la Santiago în Chile şi nu în Statele Unite. Pînă în 1975, nimeni nu folosise acest termen pentru o criză economică majoră din lumea reală.
Ziarista canadiană Noam Klein arăta, în cartea sa "Doctrina şocului: Naşterea Capitalismului Dezastrelor", ca terapia de şoc a lui Friedman, potrivit căreia o contracţie subită va zgudui economia spre ameliorare, nu a fost verificată. Cu privire la acest subiect, Noam Klein mai arăta că există o asemănare frapantă între logica psihiatrilor din anii '40 - '50, care recomandau pacienţilor lor electroşocuri, fiind convinşi că inducerea deliberată de crize convulsive fortifiante reîncarcă în mod miraculos sistemul de operare al memoriei acestor pacienţi.
Friedman este economistul care l-a sfătuit pe Pinochet, devenit şeful Statului după eliminarea în 1973 a lui Salvador Allende, să aplice, în Chile, Terapia de Şoc în economie.
Pinochet şi echipa lui de economişti care studiaseră în Statele Unite, la Şcoala din Chicago, este primul lider politic de pe Planeta Pămînt care a testat Terapia de Şoc în propria ţară , transformînd-o într-un laborator pentru teoreticienii americani.
Cotidianul "The New-York Times" scria în legătură cu acest subiect următoarele: "Nu se întîmplă des că unui economist de prim rang, ale cărui perspective sînt atît de robuste, să i se ofere şansa de a-şi putea testa prescripţiile specifice pentru refacerea unei economii atît de bolnave. Dar este şi mai neobişnuit cazul cînd Clientul respectivului economist este, din întîmplare, o altă ţară şi nu propria sa ţară".
Terapia de Şoc, afirmă Friedman, este singurul "medicament" care trebuie administrat economiei bolnave. Aşa cum este prezentat în cartea sa "Capitalism şi Libertate", Friedman are în vedere trei obiective: privatizarea masivă şi rapidă, eliminarea controlului Guvernului asupra economiei şi micşorarea cheltuielilor sociale. Toate aceste obiective, afirmă Friedman, au scopul de a produce un adevărat miracol într-o scurtă perioadă de timp, cu o recuperare ulterioară rapidă. Noam Klein arată în cartea sa "Doctrina Şocului" că Pinochet trebuia să acţioneze rapid şi decisiv.
Friedman insistă asupra importantei "Şocului", folosind acest cuvînt în mod obsesiv şi subliniază că folosirea unei terapii graduale nu este o alegere bună. Miracolul economic promis de Friedman nu s-a produs. Din contră, în urma aplicarii Terapiei de Soc economia, care era deja în haos financiar în Chile, a aruncat ţara în adevarate convulsii - somaj, inflatie etc. care au inregistrat nivele alarmante. Junta lui Pinochet - care adoptase metaforele lui Friedman ce utilizau în mod obsesiv cuvîntul de "boală"- a susţinut că Terapia de Şoc este singura care luptă direct cu boala. Un exemplu tulburător de dezastru provocat, printre altele, de Terapia de Şoc în Chile a fost sistemul de asistenţă socială. În 1975, şeful Statului, Pinochet, şi consilierul său economic superior, Sergio di Castro, au început să distrugă sistemul de asistenţă socială, reducînd brusc cheltuielile de asistenţă socială cu 27 %. Reducerea a fost continuată pînă în 1980, cînd aceste cheltuieli nu mai reprezentau decît jumătate în comparaţie cu cele din perioadă lui Allende. Noam Klein scrie în cartea sa că sănătatea şi educaţia au fost cele mai greu lovite. Chiar şi revista "The Economist", care este considerată a fi revista economiei de piaţa liberă, referindu-se la aceste reduceri ale cheltuielilor sociale, le-a numit ca fiind "o orgie a automutilării".
Teoria Terapiei de Şoc - sau leninismul inversat al lui Sachs, care a fost aplicată în economiile socialiste ale Europei, este un instrument al Statelor Unite şi al Occidentului pentru restaurarea capitalismului în forma sa primitivă în zona geopolitică a Europei de Est - fără să se ţină cont de experienţa funcţionării capitalismului dezvoltat care există în zilele noaste. Teoria Terapiei de Şoc a lui Sachs, care a fost folosită în fostele ţări socialiste, nu a produs o Tranziţie, aşa cum se afirmă în mod fals şi înşelător, ci a provocat o ruptură categorică de societatea socialistă care a existat pînă în 1990, pentru a se exclude orice posibilitate de reinstaurare a socialismului ca ideologie, ca doctrină, ca mişcare socială şi ca sistem de organizare economica şi sociala.
NINA GEORGESCU
AGORAVOX-Franţa
Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu