Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română

SCHIMBAREA DE IMAGINE

România de după ’89 a încetat a se mai privi în oglindă. Un gest nefiresc, deoarece oricine şi orice trebuie, din când în când, să se privească sau să fie privit în oglindă pentru a-şi sau a i se se analiza devenirea în afirmarea individualităţii. Astfel, orice progres identificat va fi mai uşor asimilat în firescul cotidian, iar orice involuţie remarcată va fi înlăturată sau măcar ameliorată.
A nu ne privi sau a nu privi lucrurile în oglindă denotă, în primul rând, o renunţare la evoluţie, o amânare a întâlnirilor cu realtatea, un joc periculos la ruleta vieţii care poate provoca dezechilbre necontrolabile.
Dar să ne oprim asupra imaginii ţării noastre. Ţara pe care o iubim şi care la rândul ei ne iubeşte încă de când ne-a fost dăruită de către Dumnezeu şi pe care nu am dorit, nici chiar nu am gândit vreodată s-o abandonăm. Astfel, de-a lungul istoriei, ea a căpătat chipul nostru, iar generaţiile au moştenit cu dragoste imaginea sa, pe care fiecare la rândul său s-a străduit a o face şi mai atrăgătoare şi strălucitoare. Şi în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei nu ne-a fost niciodată teamă sau ruşine a o privi în oglindă.
Este pentru prima dată când îmi pun întrebarea: după ultimii douazeci de ani: mai avem această moştenire?
Încerc a răspunde privind în oglindă schimbările acestor ani.
Privesc şi nu mai văd industria, măcar acele domenii de elită ce apucaseră a se configura şi care ne dădeau tuturor siguranţă şi mari speranţe. În locul său nu a apărut nimic. Golul chinuitor este umplut de privatizări scandaloase care atentează la buzunarul, de acum aproape gol, al cetăţenilor.
Mă uit şi nu văd agricultura, mândria perenă a românilor. S-au distrus nu numai sistemele de irigaţii, asociaţiile şi patrimoniul acestora, dar şi spiritul gospodar şi autoexigenţa tăranului, izvoare strămoşeşti de îndemnuri şi înţelepciune.
Sunt atent spre a descoperi filoane de educaţie, dar cu excepţia puţinelor zbateri neputiincioase ale unor cadre didactice încă dedicate vocaţiei şi a talentului nativ al unor elevi şi studenţi, nesusţinuţi însă pe măsură de un stat aflat în agonie, nu observ nimic.
Agonie transmisă şi sistemului de sănătate publică, un sistem care dintr-o armată dedicată s-a transformat intr-o armată neputiincioasă şi indiferentă atât la ceea ce se întâmplă cu sănătatea semenilor, cât şi la implozia proprie.
Privesc şi nu-mi vine să cred că instituţiile juridică şi de ordine internă au devenit un fel de paparude ale unor indivizi dubioşi care le folosesc fie pentru a-şi oficializa şi instituţionaliza viciile, fie pentru a-şi acoperi samavolniciile.
Fantoşa care a devenit justiţia are păpuşari de aceeaşi calitate, ce s-au permanentizat pe diferite aşa-zise platforme politice la conducerea societăţii, monopolizând tot ceea ce mai mişca în biata astă ţară.
Mă uit şi nu mai zăresc poporul. Sau corul acestor săraci dezmoşteniţi, debusolaţi şi dezamăgiţi (sau, mai bine zis, des-amăgiţi) care îşi deplăng suferinţele şi neputinţa, înconjuraţi de o negură ce nu le aparţine, este poporul?
Mi-este teamă să răspund la această întrebare. Pentru că ar însemna să îmi pierd orice speranţă.
De aceea aştept cu ardoare ca cei care pot schimba această imagine să vină în faţa oglinzii şi să alunge negura cu lumina neiertătoare a dezvăluirii şi dezavuării, asanatoare a netrebniciei temporare ce ne supuse.
De-abia atunci voi mai privi în oglindă pentru a-mi adăpa sufletul cu imaginea repusă în firesc a acestui multimilenar şi blând neam: neamul românesc.

Mai lasă-mă, Doamne, încă odată, să văd imaginea acestui filon de aur al spiritului tău!

2 comentarii:

Bouda Francisc spunea...

Ca să ne așezăm în fața oglinzii avem nevoie de curaj. Or acesta nu mai e demult caracteristic poporului din care facem parte. Am întors pe dos scara valorilor umane. Am făcut statui minciunii, hoției și nesimțirii și am aruncat la coș valori ca adevărul, cinstea, bunul simț. Până la urmă, nu mai suntem un popor, ci o adunătură de indivizi care se mândresc cu incultura lor... Ascultăm plini de sine manele , ne uităm ca hipnotizați la programele manipulatoare ale televiziunilor și ne mirăm că ne pică drobul de sare în cap... Să mă iertați dacă sunt prea radical !... Împotriva voinței mele, încep să cred că ne merităm soarta...

Românul spunea...

Eu inca mai cred ca romanul s-a lasat numai purtat de valul raului ce inunda acum intreaga lume, dar nu a sadit in sufletul sau intunericul ratacirii pe care acesta l-a primit. Sper ca la chemearea lui Dumnezeu (caci toate au un timp al lor) multi se vor trezi si poporul acesta va mai avea inca multe roade bune de dat.
Cu Dmenezeu inainte, pentru ca cel ce este in noi este mai puternic decat cel ce este in lumea asta!