Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română

duminică, 18 iulie 2010

SCHIMBAREA DE IMAGINE

România de după ’89 a încetat a se mai privi în oglindă. Un gest nefiresc, deoarece oricine şi orice trebuie, din când în când, să se privească sau să fie privit în oglindă pentru a-şi sau a i se se analiza devenirea în afirmarea individualităţii. Astfel, orice progres identificat va fi mai uşor asimilat în firescul cotidian, iar orice involuţie remarcată va fi înlăturată sau măcar ameliorată.
A nu ne privi sau a nu privi lucrurile în oglindă denotă, în primul rând, o renunţare la evoluţie, o amânare a întâlnirilor cu realtatea, un joc periculos la ruleta vieţii care poate provoca dezechilbre necontrolabile.
Dar să ne oprim asupra imaginii ţării noastre. Ţara pe care o iubim şi care la rândul ei ne iubeşte încă de când ne-a fost dăruită de către Dumnezeu şi pe care nu am dorit, nici chiar nu am gândit vreodată s-o abandonăm. Astfel, de-a lungul istoriei, ea a căpătat chipul nostru, iar generaţiile au moştenit cu dragoste imaginea sa, pe care fiecare la rândul său s-a străduit a o face şi mai atrăgătoare şi strălucitoare. Şi în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei nu ne-a fost niciodată teamă sau ruşine a o privi în oglindă.
Este pentru prima dată când îmi pun întrebarea,: după ultimii douazeci de ani: mai avem această moştenire?
Încerc a răspunde privind în oglindă schimbările acestor ani.
Privesc şi nu mai văd industria, măcar acele domenii de elită ce apucaseră a se configura şi care ne dădeau tuturor siguranţă şi mari speranţe. În locul său nu a apărut nimic. Golul chinuitor este umplut de privatizări scandaloase care atentează la buzunarul, de acum aproape gol, al cetăţenilor.
Mă uit şi nu văd agricultura, mândria perenă a românilor. S-au distrus nu numai sistemele de irigaţii, asociaţiile şi patrimoniul acestora, dar şi spiritul gospodar şi autoexigenţa tăranului, izvoare strămoşeşti de îndemnuri şi înţelepciune.
Sunt atent spre a descoperi filoane de educaţie, dar cu excepţia puţinelor zbateri neputiincioase ale unor cadre didactice încă dedicate vocaţiei şi a talentului nativ al unor elevi şi studenţi, nesusţinuţi însă pe măsură de un stat aflat în agonie, nu observ nimic.
Agonie transmisă şi sistemului de sănătate publică, un sistem care dintr-o armată dedicată s-a transformat intr-o armată neputiincioasă şi indiferentă atât la ceea ce se întâmplă cu sănătatea semenilor, cât şi la implozia proprie.
Privesc şi nu-mi vine să cred că instituţiile juridică şi de ordine internă au devenit un fel de paparude ale unor indivizi dubioşi care le folosesc fie pentru a-şi oficializa şi instituţionaliza viciile, fie pentru a-şi acoperi samavolniciile.
Fantoşa care a devenit justiţia are păpuşari de aceeaşi calitate, ce s-au permanentizat pe diferite aşa-zise platforme politice la conducerea societăţii, monopolizând tot ceea ce mai mişca în biata astă ţară.
Mă uit şi nu mai zăresc poporul. Sau corul acestor săraci dezmoşteniţi, debusolaţi şi dezamăgiţi (sau, mai bine zis, des-amăgiţi) care îşi deplăng suferinţele şi neputinţa, înconjuraţi de o negură ce nu le aparţine, este poporul?
Mi-este teamă să răspund la această întrebare. Pentru că ar însemna să îmi pierd orice speranţă.
De aceea aştept cu ardoare ca cei care pot schimba această imagine să vină în faţa oglinzii şi să alunge negura cu lumina neiertătoare a dezvăluirii şi dezavuării, asanatoare a netrebniciei temporare ce ne supuse.
De-abia atunci voi mai privi în oglindă pentru a-mi adăpa sufletul cu imaginea repusă în firesc a acestui multimilenar şi blând neam: neamul românesc.
Mai lasă-mă, Doamne, încă o dată, să văd imaginea acestui filon de aur al spiritului tău!

Un comentariu:

Adriana Alexandru spunea...

Cand am citit aceste randuri m-a cuprins o emotie de nedescris! Nu-ti pierde speranta Ion Solitaru, va veni ziua cand romanii isi vor da mana cu mana, iar in oglinda se va zari o hora pe care nimeni, niciodata vreodata nu o va mai putea rupe. In mijlocul acestei hore va straluci lumina generata de romanii cu sufletul curat, si tot ei vor fi cei care vor pazi cu sfintenie nucleul horei romanesti, astfel incat lumina sa nu se mai stinga niciodata!