Trăiască România dodoloaţă!

Întâmplare povestită de scriitorul Lucian Blaga,  participant la Marea Unire, în volumul „Hronicul şi cântecul vârstelor"

Era o dimineaţă rece, de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din Romania, tun dupa tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite...

- Uite, îi spun lui Lionel (fratele mai mare al scriitorului – n.n.): aşa – prin ger şi zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon.

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.

Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta.

În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.

Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsura la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt ”Timp” cu toate că n-am facut decât să "participăm", tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului.  Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.

Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.

- Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir...

Cănd dam să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: "Trăiască România dodoloaţă!"

(în zonă,”dodoloţ” era cuvântul uzual pentru "rotund" – n.n.)

Sub ocupaţie!

Conform cutumelor politicianiste ţara e bine merci, ancorată în hotarele încă recunoscute. Dintr-o lentoare parşivă, prea puţini îndrăznesc să descopere realitatea de fapt, cea a trupului viu al României exorcizat, torsionat, tras până la limita expierii de cămilele marilor finanţe, de trustmenii care decid paradigmele supravieţuirii pe fondul implementării unui europenism kafkian, de înstrăinaţii proprii care îşi asumă rolul curcanilor îndopaţi fără limită din contra-valoarea vânzărilor de orice dar nu din patrimoniul lor particular.

Dincolo de criza economică clamată la mesele îmbelşugate ale fostelor mari puteri coloniale şi care, cu sau fără subtilităţi ocupă financiar noi teritorii, globalismul acoperind planşele restaurative ale unui imperiu cu nucleul dur nutrit din belşug şi pe veresie din reţeaua de conducte profund ancorate în bugetul ţărilor de linia a doua, a treia – personaje colective amorfe, condamnate irevocabil la pierderea de identitate.

Moneda naţională ca însemn de independenţă, de suveranitate a fost compromisă prin distrugerea industriei naţionale (care era restaurabilă prin câteva componente de recunoscută competitivitate) în campania privatizărilor cu un dolar la suprafaţă dar care nu au fost condiţionate de retehnologizări, de păstrarea unui anumit număr de locuri de muncă pentru profesioniştii de care nu duceam lipsă. Scenariul cuprindea în sine scoaterea paltformelor industriale române din circuitul economic concurenţial cum, în pactul apocalipsei acceptate, se  acceptase dizolvarea formelor organizate de producţie agricolă şi cam tot ce mai avea orgoliul de a purta marca „Made in Romania”. Am asistat impasibili, neclarificaţi în semantica „revoluţiei” la un proces de îngenunchiere socială nu doar a „producătorilor” (muncitori specializaţi, ingineri, proiectanţi, creatori de tehnologii( ci şi a componentelor de structură ramificată: învăţământ, cultură, armonie etnică, etc. Un neo-activism „bonjuristic” a împins în faţă, alături de perestroikieni o pleiadă gângavă de pseudo-economişti, acţionarii profitului unic al vânzărilor, care, transformând economia românească într-un talcioc de inutilităţi şi-au tras cu supramăsură „arginţii lui Iuda” concomitent cu schimbările de filtre ale discursului politic, estetica acoperire a imaginii dezastrului generalizat.

Casta politică, acelaşi personaj multiplicat sub haine aparent diferite ideologic, a reuşit să întoarcă România pe calendarul anilor 1945-1946 cu singura deosebire că patinatorii  „bolşevici” de pe gheţa produsă de trupele sovietice de ocupaţie au fost înlocuiţi de bonjuriştii amintiţi, câtimea profitoare în dauna imundei majorităţi a populaţiei.

Dincolo de ce cred actualii de toate culorile politice „în exerciţiu” parlamentar, Piaţa Universităţii anunţă clar, concred, nediscutabil încheierea unui ciclu de experienţe. Se cere, între altele, indiferent de cum va arăta „noua putere” guvernantă din acest 2012, instituirea unei liste a ruşinii, a oprobiului civic, lustrarea tuturor celor care, la dimensiuni diferite, au pauperizat naţiunea, au reactivat monştrii şovinismului, au mişcat placa tectonică a fiinţei naţionale obligând cîteva milioane de români să se refugieze în alte zone ale lumii, refugiaţii fiind, în sine, victimele unei ţări sub ocupaţie.

Din această listă a penalităţii nu vor lipsi traseiştii politici, consultanţii apocalipsei economice de varii dimensiuni, fripturiştii tocmelilor electorale, „lichidatorii” îmbogăţiţi din vânzările/privatizările „la comandă”, cei care au modificat tragic destinele atâtor semeni, paraziţii pe bugetul public, ipochimenii bonjurişti care au transformat proiectele europene în resurse personale, neprofesioniştii cocoţaţi politic pe vârful unor structuri publice, etc, etc.

Dacă structurile politice consacrate, greu de  translat din actualitate, noile formaţiuni politice intrate în cursa electorală (în mare parte sub-grupuri trucate ale genitorilor de bază) nu înţeleg nici în acest al 25-lea ceas al disperării naţionale că li se cere asumarea neechivocă, până la sacrificiu, a proiectului de ţară liberă/eliberată, desprinsă de recesiunea politică a vânzătorilor de tot soiul,  şansele recuperării demnităţii statului unitar, suveran vor fi întârziate dramatic pe fondul unor mişcări greu de controlat chiar şi de structurile tot mai bine organizate ale administraţiei de tip poliţienesc. Sunt condamnaţi cei care au condamnat populaţia la sărăcie. Iar tratarea europenismului funciar al românilor ca o promisă şi posibilă proiecţie în viitor devine tot mai evident moneda calpă a zarafilor  înconjuraţi de prea mulţi translatori.

Aurel Brumă