Sub ocupaţie!

Conform cutumelor politicianiste ţara e bine merci, ancorată în hotarele încă recunoscute. Dintr-o lentoare parşivă, prea puţini îndrăznesc să descopere realitatea de fapt, cea a trupului viu al României exorcizat, torsionat, tras până la limita expierii de cămilele marilor finanţe, de trustmenii care decid paradigmele supravieţuirii pe fondul implementării unui europenism kafkian, de înstrăinaţii proprii care îşi asumă rolul curcanilor îndopaţi fără limită din contra-valoarea vânzărilor de orice dar nu din patrimoniul lor particular.

Dincolo de criza economică clamată la mesele îmbelşugate ale fostelor mari puteri coloniale şi care, cu sau fără subtilităţi ocupă financiar noi teritorii, globalismul acoperind planşele restaurative ale unui imperiu cu nucleul dur nutrit din belşug şi pe veresie din reţeaua de conducte profund ancorate în bugetul ţărilor de linia a doua, a treia – personaje colective amorfe, condamnate irevocabil la pierderea de identitate.

Moneda naţională ca însemn de independenţă, de suveranitate a fost compromisă prin distrugerea industriei naţionale (care era restaurabilă prin câteva componente de recunoscută competitivitate) în campania privatizărilor cu un dolar la suprafaţă dar care nu au fost condiţionate de retehnologizări, de păstrarea unui anumit număr de locuri de muncă pentru profesioniştii de care nu duceam lipsă. Scenariul cuprindea în sine scoaterea paltformelor industriale române din circuitul economic concurenţial cum, în pactul apocalipsei acceptate, se  acceptase dizolvarea formelor organizate de producţie agricolă şi cam tot ce mai avea orgoliul de a purta marca „Made in Romania”. Am asistat impasibili, neclarificaţi în semantica „revoluţiei” la un proces de îngenunchiere socială nu doar a „producătorilor” (muncitori specializaţi, ingineri, proiectanţi, creatori de tehnologii( ci şi a componentelor de structură ramificată: învăţământ, cultură, armonie etnică, etc. Un neo-activism „bonjuristic” a împins în faţă, alături de perestroikieni o pleiadă gângavă de pseudo-economişti, acţionarii profitului unic al vânzărilor, care, transformând economia românească într-un talcioc de inutilităţi şi-au tras cu supramăsură „arginţii lui Iuda” concomitent cu schimbările de filtre ale discursului politic, estetica acoperire a imaginii dezastrului generalizat.

Casta politică, acelaşi personaj multiplicat sub haine aparent diferite ideologic, a reuşit să întoarcă România pe calendarul anilor 1945-1946 cu singura deosebire că patinatorii  „bolşevici” de pe gheţa produsă de trupele sovietice de ocupaţie au fost înlocuiţi de bonjuriştii amintiţi, câtimea profitoare în dauna imundei majorităţi a populaţiei.

Dincolo de ce cred actualii de toate culorile politice „în exerciţiu” parlamentar, Piaţa Universităţii anunţă clar, concred, nediscutabil încheierea unui ciclu de experienţe. Se cere, între altele, indiferent de cum va arăta „noua putere” guvernantă din acest 2012, instituirea unei liste a ruşinii, a oprobiului civic, lustrarea tuturor celor care, la dimensiuni diferite, au pauperizat naţiunea, au reactivat monştrii şovinismului, au mişcat placa tectonică a fiinţei naţionale obligând cîteva milioane de români să se refugieze în alte zone ale lumii, refugiaţii fiind, în sine, victimele unei ţări sub ocupaţie.

Din această listă a penalităţii nu vor lipsi traseiştii politici, consultanţii apocalipsei economice de varii dimensiuni, fripturiştii tocmelilor electorale, „lichidatorii” îmbogăţiţi din vânzările/privatizările „la comandă”, cei care au modificat tragic destinele atâtor semeni, paraziţii pe bugetul public, ipochimenii bonjurişti care au transformat proiectele europene în resurse personale, neprofesioniştii cocoţaţi politic pe vârful unor structuri publice, etc, etc.

Dacă structurile politice consacrate, greu de  translat din actualitate, noile formaţiuni politice intrate în cursa electorală (în mare parte sub-grupuri trucate ale genitorilor de bază) nu înţeleg nici în acest al 25-lea ceas al disperării naţionale că li se cere asumarea neechivocă, până la sacrificiu, a proiectului de ţară liberă/eliberată, desprinsă de recesiunea politică a vânzătorilor de tot soiul,  şansele recuperării demnităţii statului unitar, suveran vor fi întârziate dramatic pe fondul unor mişcări greu de controlat chiar şi de structurile tot mai bine organizate ale administraţiei de tip poliţienesc. Sunt condamnaţi cei care au condamnat populaţia la sărăcie. Iar tratarea europenismului funciar al românilor ca o promisă şi posibilă proiecţie în viitor devine tot mai evident moneda calpă a zarafilor  înconjuraţi de prea mulţi translatori.

Aurel Brumă