Biserica ridicată de Iisus

Contribuţii lămuritoare întru credinţă

„…Îţi scriu aceste lucruri să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:15).
Iisus Hristos a proclamat cu aproape 2000 de ani în urmă: „voi zidi Biserica Mea.” El a declarat că Biserica Lui nu va muri niciodată, promiţând că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18). El i-a asigurat pe discipolii Săi că El va călăuzi şi va păstra Biserica Sa până la reîntoarcerea Sa, promiţându-le: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Ce s-a întâmplat cu Biserica clădită de Iisus? Un martor ocular ne spune că, după ce Hristos s-a ridicat la cer, după învierea Sa, apostolii Lui „au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, cari-i însoţeau” (Marcu 16:20). Biserica a avut un început puternic.

Acum milioane de oameni se declară creştini; ei pretind că sunt membri ai Bisericii pe care a fondat-o Iisus. Dar creştinismul este o religie divizată, compusă din sute de denominaţii şi schisme. De a lungul secolelor, cele mai multe din ramurile creştinismului au asimilat în învăţăturile şi practicile lor multe tradiţii nebiblice – filozofice, culturale şi tradiţional-religioase – producând şi mai multe variaţii.

Cum putem noi explica explozia de practici contradictorii şi facţiunile potrivnice din lumea creştinismului? Este posibil să se împace grupurile denominaţiilor în concordanţă cu standardele şi obiectivele pe care Hristos le-a stabilit pentru Biserica Lui? Cum putem noi şti dacă varietatea năucitoare a obiceiurilor şi învăţămintelor creştinismului reprezintă cu fidelitate pe cele ale lui Iisus Hristos?

Amintiţi-vă, Iisus nu numai că a promis să clădească Biserica Lui, dar El i-a asigurat pe discipolii Săi că Biserica Lui nu va pieri. Este acea Biserică chiar creştinismul divizat de astăzi, pe care îl vedem noi în jurul nostru? Numai Sfintele Scripturi pot produce un răspuns demn de încredere la această întrebare.

Dacă promisiunea lui Iisus că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (pe Biserica Lui) ar fi considerată ca o garanţie că acei ce cred în numele Lui nu vor putea fi niciodată induşi în eroare sau corupţi, atunci am avea toate motivele să acceptăm însumarea colectivă a diverselor diviziuni ale creştinismului de azi ca fiind Biserica pe care a clădit-o Iisus.

Dar El nu a garantat un asemenea lucru. Dimpotrivă, El i-a avertizat pe discipolii Săi că „se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Marcu 13:22).

Mai târziu, apostolul Pavel şi-a exprimat îngrijorarea pentru creştinii din zilele lui că minţile lor ar putea să „se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” prin propovăduirea unor „apostoli mincinoşi” (2 Corinteni 11:3,13).

Iisus a vorbit chiar mai direct, explicând că „strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Matei 7:14-16).

În materialul acesta vom examina fructele după care Iisus şi apostolii Săi au zis că vor identifica Biserica Lui. Privim la fructele contradictorii care ii identifică pe cei care sunt influenţaţi de un alt duh şi propovăduiesc o evanghelie diferită. Noi vom afla, nu din tradiţiile şi opiniile omeneşti, dar direct din Cuvântul lui Dumnezeu, cum să distingem între „Biserica Dumnezeului celui viu” (1 Timotei 3:15) şi acei care urmează „proorocii mincinoşi” îmbrăcţi în haine de oi.

[Pentru claritate, în întregul acest material, cuvântul Biserică (cu B mare) se referă la Biserica credincioasă pe care a fondat-o Iisus Hristos. Cuvântul biserică (cu b mic) se referă la grupurile locale de credincioşi sau alte organizaţii fizice. Citatele din Biblie sunt exceptate de la aceasta autoimpunere].

Un Popor special al lui Dumnezeu
„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată; pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).

Iisus Hristos a fondat Biserica Noului Testament, un corp de credincioşi transformaţi spiritual, în oraşul Ierusalim, în ziua festivităţilor biblice ale Sărbătoarii Săptămânilor (rămasă pentru noi ca Rusaliile), exact la 50 de zile după învierea Sa din morţi. Iisus a apărut discipolilor Săi timp de 40 de zile, între momentul învierii Sale şi fondarea Bisericii Sale, luminându-i şi mai mult cu privire la natura Împărăţiei lui Dumnezeu ce urma să vină (Fapte 1:3). În acest timp „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui” (versul 4). El le-a explicat: „…voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (versul 8).

Mai târziu El l-a inspirat pe apostolul Pavel să explice importanţa crucială a primirii Duhului Sfânt în procesul devenirii de membru convertit al Bisericii Sale: „….Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate,” (Romani 8:9-10).

Prin prezenţa Duhului Sfânt în creştini, Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl participă activ în vieţile lor ca să-i întărească şi să-i inspire în supunerea şi serviciul către Dumnezeu (Filipeni 2:12-13).

Deci, Biserica a început când apostolii lui Hristos au primit Duhul Sfânt, aşa cum le promisese El (Fapte 2:1-4). Duhul lui Dumnezeu i-a transformat instantaneu. Fiecare care i-a auzit şi-a dat seama că ei primiseră o inspiraţie specială şi putere de la Dumnezeu.

Apostolii au început imediat să propovăduiască – celor adunaţi în vecinătatea templului din Ierusalim în acea Zi a cincizecimii (Rusalii) – că Iisus din Nazaret era mult aşteptatul Mântuitor (sau pe greceşte, Hristosul) (Fapte 2:36 ). Ei i-au îndemnat pe ascultătorii lor să se pocăiască şi să fie botezaţi în numele lui Iisus (versul 38). Pe la sfârşitul acelei zile „s-au adăugat aproape trei mii de suflete” (versul 41).

Biserica pe care Iisus promisese să o clădească se născuse! Membrii ei au fost oamenii care au primit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu şi au fost botezaţi – simbolizând acceptarea de către ei a morţii sacrificiale a lui Hristos pentru iertarea păcatelor şi îngroparea obiceiurilor lor vechi, lumeşti, deci păcătoase.

“Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său” – Fapte 15:14.

Părerea biblică a Bisericii
Când examinăm Biserica ridicată de Iisus, noi vedem cum este folosit cuvântul Biserică în Biblie. Prin toată Scriptura Biserică şi Adunare se referă întotdeauna la oameni, niciodată la o clădire. Biserica (Trupul lui Hristos) sau biserica (o congregaţie sau o adunare a membrilor Bisericii) sunt formate din mulţimea celor chemaţi să-L urmeze pe Iisus Hristos.

Ideea lumii adunate ca să înveţe învăţăturile lui Dumnezeu este întipărită în scrierile Vechiului şi Noului Testament. Este asociată îndeaproape cu una din Cele Zece Porunci, porunca privitoare la Sabat.

În vremurile supunerii generale către Dumnezeu, israeliţii din antichitate se adunau în fiecare Sabat ca o congregaţie. Ziua a şaptea de Sabat (definit în Biblie ca durând de vineri seara până sâmbătă seara) era o „convocare sfântă” – o adunare sacră. Dumnezeu a decretat că „Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului” (Leviticul 23:3).

Conceptul echivalent – o congregaţie de discipoli adunaţi să înveţe adevărul prin Cuvântul lui Dumnezeu – a fost practicată de primii creştini. Notaţi din Fapte 11:26: „Şi au stat acolo un an întreg [doi apostoli, Barnabas şi Saul / Pavel], adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini.”

Atunci, Biserica era compusă din discipoli sau învăţăcei ai lui Iisus Hristos care se adunau ca să primească învăţăturile lui Dumnezeu.

Biblia este manualul pentru aceşti emuli ai lui Hristos. Pavel explică cum, „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură,...Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3:16-17).

Învăţătorii sunt episcopi ai lui Iisus Hristos, desemnaţi corespunzător, care propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10:14-15; 2 Timotei 4:2). Dumnezeu îi ţine răspunzători pentru ca să „împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15) şi pentru a fi „exemple turmei” (1 Petru 5:3; 1 Timotei 3:2-7).

Biserica, totuşi, este cu mult mai mult decât o simplă adunare a emulilor care se adună pentru a fi instruiţi pentru beneficiul lor propriu.

Poporul special al lui Dumnezeu
Biserica lui Dumnezeu poate fi descrisă cel mai bine ca poporul special al lui Dumnezeu, chemat şi ales de El să primească mântuirea (viaţa veşnică) ca şi copii ai lui Dumnezeu. Speranţa şi viitorul lor sunt legate inseparabil de reîntoarcerea lui Iisus Hristos.

Dumnezeu cheamă – invită – oameni din toate straturile sociale să devină slujitorii Lui. Apostolul Pavel, totuşi, a observat că acei care, de exemplu, sunt mândri sau la putere, rareori se pocăiesc şi devin membri ai Bisericii (1 Corinteni 1:26-29). Ei au tendinţa să fie mai puţin dispuşi să abandoneze căile pline de păcat ale lumii (Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu – Iacov 4:4).

Acei care răspund cu bunăvoinţă şi credinţă chemării lui Dumnezeu se adaugă poporului Său sfânt prin pecetluirea Duhului Lui (Efeseni 1:13). Biblia se referă adesea la ei ca sfinţi (oameni sfinţi), aleşi sau drepţi (neprihăniţi).

Apostolul Pavel a explicat că „Iisus Hristos…S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca… să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11-14).

Apostolul Petru la fel cheamă membrii Bisericii: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, …pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10).

Creştinii sunt speciali pentru Dumnezeu în sensul că ei sunt apreciaţi pentru credinţa şi supunerea lor (Efeseni 5:24, 29) – nu pentru că Dumnezeu îi consideră intrinsec mai de valoare decât alţii (Romani 2:11; 3:23), ci pentru că au crezut în Iisus Hristos.

Ideea unui popor special, ales, în care oamenii să fie slujitorii lui Dumnezeu, nu este unică în Scripturi pentru epoca creştină. Dumnezeu a inspirat introducerea conceptului din paginile cele mai timpurii ale Bibliei.

De la crearea lui Adam şi a Evei, Dumnezeu a lucrat cu oamenii. Între timpul primilor noştri părinţi şi prima apariţie a lui Iisus Hristos, Dumnezeu a chemat şi a colaborat cu mulţi bărbaţi şi femei, inclusiv cu profeţii.

Dumnezeu consideră profeţii ca membri ai poporului Său special. Iisus a vorbit de un timp când „Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii [vor fi] în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13:28). Cu atât mai mult Biserica însăşi, ca „fiind zidită pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:20).

Evrei 11 explică de ce anumiţi oameni deosebiţi din Vechiul Testament erau speciali pentru Dumnezeu. Caracterele pe care ei le aveau în comun erau formate prin supunerea lor şi credinţa lor neclintită în Creatorul lor.

Situaţia nu s-a schimbat. Aceia care sunt “poporul special” al lui Dumnezeu sunt cei care se supun lui Dumnezeu şi vin la ascultare prin credinţa neclintită în Iisus Hristos şi urmarea făgăduinţei Acestuia: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.

“Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa. "Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va întârzia; Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el". Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului” (Evrei 10:35-39).

Cuvânt de încheiere
Biserica va fi rapită la cer de Iisus la revenirea Sa şi ea se constituie din corpul  credincioşilor, indiferent de ce filiaţie sunt acestia: ortodocşi, catolici, protestanţi, adventişti, evanghelişti ş.a.m.d. Să nu uităm că prin acceptarea lui Iisus Hristos,  în pocainţă, chiar şi necredincioşii pot, în ultimă instanţă, să-şi schimbe destinul etern: “Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne -a dat viaţa vecinică, şi această viaţă este în Fiul Său. / Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” – 1 Ioan 5:11,12.

De la venirea lui Iisus în această lume au trecut mai bine de 2.000 de ani şi de atunci potrivnicul lupta să-i amageasca şi să-i ducă în pierzanie pe cât mai mulţi, chiar pe toţi de este cu putinţă.

Urmare a acestei viclenii ascunse, biserica iniţială s-a divizat continuu făcând loc pătrunderii ereziilor şi apostaziilor. Şi cu toate acestea mai exista elementul comun care nu a putut şi nici nu va putea fi desfiinţat: Biblia, cuvântul lui Dumnezeu.

Să nu vă mire această afirmaţie căci iată ce scria Ioan bisericii: “M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii tăi umblînd în adevăr, după porunca pe care am primit -o de la Tatăl” 2 Ioan 1:4.

Datoria noastră este să luptăm spre a ne întări credinţa, a veghea şi a răspândi cuvântul Domnului pentru întarirea celor ce au început să se răcească şi spre trezirea celor ce încă mai rătăcesc.

“Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antichristul! / Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină / Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul” - 2 Ioan 1:7,8,9.

Lupta aceasta este lupta cea bună şi ea va aduce cununa biruinţei spre care ne-a îndemnat chiar Iisus Hristos spunând: “Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.

Ne putem hrani cu hrană tare, din cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) dacă ne-am desăvârşit sau cu lapte, ca nişte copilaşi, dacă încă nu am ajuns să suportăm hrana cea tare, pentru a avea puterea de a-L iubi necondiţionat pe Domnul devenind astfel ca nascuţi din El:

“Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; / pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră” – 1 Ioan 5:3,4.

Şi pentru că m-am cantonat în zona epistolelor lui Ioan, în încheiere vreau să vă reamintesc îndemnul său: “Dacă zice cineva: ,,Eu iubesc pe Dumnezeu``, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care -l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu -L vede? / Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său” – 1 Ioan 4:20,21.

“…Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul” – 2 Corinteni 6:16,18.

Pacea Domnului!